Dacă la şcoală s-ar preda, pe lângă română, matematică, geografie, istorie şi un curs despre trabucuri, prima lecţie pe care ar învăţa-o elevii ar suna aşa: „un trabuc este compus din înveliş, întăritură şi umplutură". Dar cum, slavă Domnului, elevii nu sunt obligaţi să înveţe astfel de lucuri de la vârste atât de fragede, nu ne rămâne decât să le spunem celor cu adevărat interesaţi de trabucuri următorul lucru: „un trabuc este compus din înveliş, întăritură şi umplutură". Odată lămurit acest aspect pedagogic, să trecem la primul capitol:

„Învelişul".

Nu trebuie să ai doctorat în ştiinţe medicale pentru a şti care este „învelişul", atunci când te uiţi la un trabuc. Prin „înveliş" se înţelege acea frunză de tutun care, când atingem trabucul, trebuie să fie netedă şi uşor uleioasă, la atingere. Cele mai renumite frunze pentru învelişul trabucurilor sunt cultivate în Cuba şi Republica Dominicană. Experţii susţin că 75% din aroma unui trabuc este dată de înveliş.

Există mai multe tipuri de înveliş:

- „Double claro" (culoare foarte deschisă, spre verde)
- „Claro" (culoare foarte deschisă, spre galben)
- „Natural" (maro deschis)
- „Colorado claro" (maro)
- „Colorado" (maro roşiatic)
- „Colorado Maduro" (maro închis)
- „Maduro" (maro foarte închis)
- „Oscuro" (maro foarte închis, spre negru)

„Umplutura".

Cînd vorbim de „umplutură", ne referim la „masa" trabucului, obţinută prin combinarea soiurilor de tutun pentru a rezulta un amestec a cărui ardere să elibereze o aromă bine echilibrată. Plantaţiile tradiţionale unde se cultivă în mod special frunze pentru „umplutură" se află în Cuba, Republica Dominicană şi Honduras.

„Întăritura".

Această dă şi menţine forma trabucului. Este formată din frunze de tutun elastice.