Diferenţa dintre un fumător de trabuc şi un fumător de ţigări obişnuite este, dacă vreţi, similară cu diferenţa dintre un jucător de snooker şi un jucător de fotbal. Sau ca diferenţa dintre un Jaguar cafeniu model 1967 şi un BMW (alb), la mâna a doua, furat din Germania. Prima ţigară a fost fumată în toaleta liecului. Sau, în cel mai rău caz, în armată, în „sectorul exterior", mărginit de băncuţele de lemn situate în faţa pavilionului garnisit cu dormitoare ostăşeşti. Primul trabuc fumat ţine de un cu totul alt univers: vorbim de o petrecere de Revelion, reuşita unui examen important în viaţă, sau prima afacere de succes. Chestie de atitudine.

Dacă tot e vorba de o ocazie specială, v-aţi luat un trabuc „de firmă" şi e momentul să-l fumaţi, iată câteva sfaturi care s-ar putea dovedi utile în astfel de împrejurări.

Tăierea trabucului

Această "operaţie" trebuie împlinită cu mare atenţie, astfel încât să nu se taie prea mult din capătul ţigării de foi (fiindcă va arde prea repede), sau prea puţin (fiindcă va fi mai greu de simţit aroma havanei). Pentru operaţiune se foloseşte o ghilotină specială pentru tăiat trabucuri. În lipsa unei ghilotine, puteţi folosi o foarfecă sau un cuţit bine ascuţit. Nu este indicat să rupeţi capătul trabucului cu dinţii, deşi, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, n-aveţi decât.

Aprinderea

Există mai multe ritualuri. Unii îl încălzesc la o flacără, iar alţii îi înmoaie vârful în puţin alcool (vorbim de coniac sau brandy rar, nu vă gândiţi la alcool sanitar sau etilic), înainte de a-l aprinde cu ajutorul unei crengi, chibrit, brichetă sau de la flacăra unei lumânări. Aprinsul de la lumânare este bun pentru romantici, dar deloc indicat pentru trabuc. Specialiştii recomandă evitarea brichetelor cu gazolină şi lumânările întrucât modifică gustul ţigării de foi.

Flacăra trebuie trebuie ţinută la aproximativ un centimetru faţă de vârful trabucului, în timp ce acesta este rotit astfel încât să se aprindă uniform. Pufăiţi, pufăiţi şi iar pufăiţi. Nu trageţi în piept decât dacă sunteţi inconştient.

Odată aprins, continuaţi să pufăiţi astfel încât arderea să fie întreţinută uniform. Un trabuc de calitate arde uniform şi lasă un scrum lung, lung, care nu cade. Când fumaţi un trabuc, se presupune că o faci pentru un moment de relaxare. Dacă eşti nervos şi tragi des din trabuc, există riscul unei arderi rapide. O ardere rapidă, cu jar mult, poate compromite aroma, din cauza temperaturii ridicate şi a reacţiilor chimice produse. Nu este nevoie să transformaţi trabucul într-un furnal. În schimb, o ardere prea lentă duce la stingerea trabucului. Nici aşa nu e bine. Reluaţi procedura de aprindere explicată mai sus.

Spre deosebire de ţigarete, trabucul se stinge de la sine dacă nu este pufăit. Nu se recomandă reaprinderea unui trabuc dacă acesta a fost stins mai mult de o oră (deşi suntem tare curioşi să ştim care oameni ar fi atât de lipsiţi de cele şase simţuri, încât să nu-şi dea seama că stau de o oră cu un trabuc stins în gură).

Eticheta

E chestia aia de hârtie, care arată ce marcă e trabucul. Dacă ţineţi neapărat, scoateţi-o. Nu vă arestează nimeni dacă fumaţi fără etichetă. De regulă, eticheta reprezintă un bun indicator, când fumaţi trabuc: în momentul când jarul a ajuns la etichetă, este indicat să vă opriţi din pufăit. Un trabuc se fumează „două treimi", exact până la etichetă (iată şi răspunsul la întrebarea: „Dar de ce, mami, eticheta este poziţionată la o treime din lungimea trabucului?). Dacă fumaţi mai mult de-atât, îşi pierde aroma şi riscaţi să vă prăjiţi degetele şi buzele.

Stingerea

La final, trabucul nu trebuie stins în scrumieră, la fel ca ţigaretele. Adică, nu îl "înfigeţi" nervos în scrumieră, ca pe o ţigară amărâtă. Nu merită o astfel de soartă. Trabucul trebuie lăsat să se stingă singur. Se spune că ultima "suflare" lasă o aromă plăcută, dar asta depinde exclusiv de modul în care aţi reuşit să-l tăiaţi şi de respectarea regulii "două treimi".